FREE

Romania dupa Nabucco

Veștile proaste nu sunt niciodată plăcute, iar pentru România anunțul de respingere a Nabucco Vest în favoarea proiectului rival (TAP) ar trebui să însemne un veritabil “wake up call”. Deși analiza comparativă a celor două proiecte concurente, de una singură, este suficientă pentru a explica decizia finală, există evident implicații geopolitice și consecințe economice. Care sunt alternativele României și care ar trebui să fie prioritățile în perioada următoare?

Succesul are mulți părinți, eșecul e întotdeauna un orfan

Președintele Borosso a salutat decizia consorțiului Shah Deniz II, catalogând anunțul drept un: “succes comun pentru Europa și o piatră de hotar în întărirea securității energetice a Uniunii noastre” (comunicat al CE din 28 iunie). Potrivit aceluiași comunicat, Comisarul pentru energie Günther H. Oettinger ar fi spus:“Dacă sistemul constă din două gazoducte – TANAP și TAP – sau unul singur așa cum prevedeau proiectele anterioare – nu există nicio diferență în termeni de securitate energetică)” (subliniere E.G.). Oare chiar așa stau lucrurile?

Într-adevăr, deschiderea Coridorului Sudic de Gaz (CSG) cu TANAP și TAP este un pas important pentru piața europeană, finalitatea CSG fiind să transporte 10-20% (echivalent cu approx. 45-90 Miliarde metri cubi/an) din cererea de gaz la nivel de UE până în 2020. Însă succesul anunțat de dl. Barosso este, în cel mai bun caz, doar pe jumătate (construirea relației cu Azerbaijanul și startul importurilor de gaz azer pe piața europeană în 2018), cealaltă jumătate constituie un evident eșec de diversificare a rutelor de transport prin zonele care aveau cea mai mare nevoie de asta (țările care depindeau de un singur furnizor – Rusia). Iată cum definea însăși Comisia situația într-un document propriu din 2010 intitulat “Energy infrastructure priorities for 2020 and beyond – A Blueprint for an integrated European energy network”- COM (2010) 677 final, pg. 12:

“(…) diversification is key to increased competition and enhanced security of supply. Whilst on an EU level, supplies are diversified along three corridors – Northern Corridor from Norway, Eastern corridor from Russia, Mediterranean Corridor from Africa – and through LNG, single source dependency still prevails in some regions. Every European region should implement infrastructure allowing physical access to at least two different sources.” (sublinierea aparține Comisiei).

În același document, pg. 33-34:

“While the proportion of gas imported from Russia constitutes 18% of the EU-15 consumption, in the new Member States this indicator is 60% (2008). Gazprom deliveries are the overwhelming bulk of gas imports in the region (Poland: 70%, Slovakia: 100%, Hungary: 80%, certain Western Balkan countries: 100%). Due inter alia to monopolistic, isolated and small markets, long-term supply contracts and regulatory failures, the region is not attractive for investors or producers. (…) Moreover, security of supply constitutes a concern and the investments needed to comply with the infrastructure standards imposed by the Security of Gas Supply Regulation are concentrated in this region. Finally, a considerable share of the population spends a relatively high share of their income on energy, leading to energy poverty.” (subliniere E.G.)

Așadar, un scop explicit al Coridorului Sudic de Gaz era de a diversifica sursele și rutele de aprovizionare cu gaz pentru Europa Centrală și de Est (unde e cea mai mare nevoie de așa ceva), nu în Grecia și Italia (care stau destul de bine la acest capitol – ambele state fiind alimentate prin Coridorul Estic și prin cel Mediteranean). Grecia importă gaz din Rusia, Algeria, și Turcia, iar Italia e alimentată cu gaze din Algeria, Rusia, Libia, Olanda și Norvegia. Contrar afirmațiilor oficialilor europeni, la nivel de strategie energetică a UE, selectarea TAP echivalează cu neîndeplinirea obiectivului de a obține o a doua sursă de import pentru țările dependente de doar una singură. La nivel simbolic, decizia poate fi interpretată și ca sacrificarea periferiei (Europa de Est) pentru stimularea economiilor mediteraneene (Grecia și Italia). Proiectele strategice și costisitoare sunt cele care au nevoie de sprijin la nivel politic. Cele comerciale se construiesc oricum prin faptul că sunt suficient de atractive pentru investitori, au sens pentru operatori și sunt bancabile pe cont propriu. În retrospectivă, susținerea nediferențiată a celor două proiecte simultan de către UE a subminat chiar rațiunea strategiei europene de diversificare a surselor de import pentru Europa de Est și contribuie cât se poate de direct la continuarea și adâncirea dependenței de o singură sursă de import pentru Bulgaria, România și Ungaria. Rezultatul denotă limitele diplomației energetice europene, care se dovedește a fi un actor puțin eficient în jocul regional al conductelor, dar și incapacitatea regiunii Est Europene de a exercita suficientă presiune pentru a influența politica europeană.

Ce urmează pentru România?

România a fost unul dintre cei mai consecvenți suporteri ai proiectului Nabucco încă de la bun început. Proiectul a fost susținut la cel mai înalt nivel și s-a regăsit în mai toate documentele și declarațiile oficiale românești. Dincolo de susținerea politică la nivel de președinte și premier, politica UE trebuie și poate fi influențată prin expertiză, lobby, și o diplomație economică activă. Cel mai important lucru pe care l-a învățat România este că spijinul UE nu poate substitui o politică economică și externă proprie activă.

Din fericire, chiar și fără Nabucco, România are alternative: avem hidrocarburile din Marea Neagră, gazele neconvenționale și, putem implementa măsuri de eficiență energetică. Din acest punct de vedere, reacția președintelui Băsescu, “România îşi va redefini politica energetică plecând de la propriile sale resurse şi fără a aştepta aprobarea nimănui”, este corectă. Premierul a avut o luare de poziție similară: “România are o şansă extraordinară: are propriile resurse care [pot să acopere] nu doar consumul nostru, ci (…) consumul Republicii Moldova, (…) dar şi al altor ţări din jur“. Ambele indică direcția de urmat. Oricare din cele două mari alternative separat (doar resursele din Marea Neagră sau doar gazele de șist) au potențialul de a acoperi întregul consum domestic și a transforma România în exportator net. Cele două cumulat, plus măsuri de eficiență energetică, pot asigura nu numai independența și securitatea energetică a României, dar o pot transforma într-un veritabil pol energetic regional. Sigur că avem nevoie de estimări cât mai exacte pentru baza de resurse din Marea Neagră cât și pentru gazul neconvențional, iar campanile de explorare în derulare offshore și onshore, vor oferi acest răspuns.

Cel de-al Treilea Pachet al Energiei urmărește să creeze o piață unică pentru energie (interconectată, cu flux-uri birdirecționale între țări), să stimuleze comerțul transfrontalier, etc. Scopul este unul extrem de ambitios, dar și dificil totodată. Piața americană de energie (foarte lichidă și unde prețul la gaz este foarte mic în prezent) s-a dezvoltat pe baza resurselor autohtone bogate, pe baza unei structuri geologice cu multe zăcăminte mici și medii care au favorizat competiția de tip gas-to-gas. Dar acolo și reforma pieței de gaz a început mai devreme (în anii ’80) și există piețe spot și futures foarte dezvoltate. În Europa, piețele de gaz au fost dominate de contracte pe termen lung și s-au dezvoltat pe bază de importuri (o piață dependentă, de la bun început), prin implicarea puternică a guvernelor țărilor exportatoare în deciziile privind dezvoltarea pe upstream și downstream (prin companii naționale, integral/parțial de stat), pe baza zăcămintelor uriașe (Iamburg, Urengoi, Medvejie, Zapoliarnoie, Groningen, Hassi R’Mel, Troll), contractând volume mari pe perioade lungi de timp (peste 20 ani). De aceea, piața de gaz din Europa continentală are o structură mai rigidă; reforma a început abia la sfârșitul anilor ’90, iar lichiditatea a fost și rămâne mult mai redusă în comparație cu piața americană. În contextul unei piețe europene în schimbare, ce poate face România?

România poate să stimuleze producția domestică și să creeze lichiditate pe piața locală, unde am putea avea atât gaz din producție proprie cât și gaz de import. România se poate interconecta cu țările din jur și poate crea competiție între diferiți furnizori de gaz. Dacă așteptările pe care le avem în legătură cu gazul și țițeiul din Marea Neagră și cel neconvențional se confirmă în perioada următoare, România va putea produce suficient cât să acopere consumul intern și să și exporte. Securitatea energetică care se bazează exclusiv pe producție domestică creează independență energetică. Aceasta însă este doar o definiție. Poți să atingi același obiectiv (securitate energetică) prin intermediul unei rețele flexibile de contracte de import, prin diversificarea surselor de import și a rutelor de transport, prin măsuri de eficiență energetică care reduc consumul, etc. Poți să îți asiguri securitatea energetică combinând contracte pe termen scurt cu cele pe termen lung (cu Rusia, Azerbaijan, Irak, cu Qatarul, și, pe termen lung, cu Iranul). România nu trebuie să fie o piața izolată, chiar dacă își poate asigura în întregime necesarul de consum din resurse proprii. Eficiența energetică e subutilizată în prezent, iar industriile românești, în lipsa măsurilor de eficiență energetică, perpetuează risipa. Alte mecanisme care întăresc securitatea energetică pot fi: flexibilitatea importurilor (oferită pe de o parte de terminalele LNG (AGRI), iar pe de altă parte de capacitatea bidirecțională a gazoductelor); capacitate de depozitare subterană a gazelor, contracte interuptibile pentru consumatori, generarea de curent electric din alte surse decât gazul, etc.

Decidenții din România trebuie să folosească recentele evenimente ca prilej pentru a re-evalua politicile și opțiunile pe care le avem în noul context. Iar noul context este acesta: speranțele investite în Nabucco Vest nu au fost realizate; oleoductul PEOP (Constanța-Trieste) stagnează de la înființarea companiei de proiect în 2008 și s-ar putea să nu se realizeze deloc; AGRI bate pasul pe loc, chiar dacă rămâne ca opțiune pe masă. Nu renunțăm nici la construcția reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, deși momentul prielnic a trecut, iar atragerea de noi investitori în actualul context economic, în ciuda eforturilor, se dovedește a fi dificilă. România are un capital politic formidabil cu Turcia. De 10 ani cablul submarin care urma să transporte electricitate către Turcia este tot în stadiu de proiect. Între timp, Turcia avansează cu planurile pentru construcția a 3 centrale atomice proprii (la Akkuyu în sudul țării și Sinop, la Marea Neagră), astfel că, în 10 ani s-ar putea să nu mai aibă nevoie de curent electric românesc, devenind la rândul ei un exportator. România are un capital uriaș de simpatie moștenit din perioada comunistă în țările din Orientul Mijlociu și China, capital care rămâne subvalorificat. Mai mult, în ciuda relațiilor politice excelente cu unele țări, cooperarea politică nu se traduce în cooperare economică, investițiile și schimburile comerciale rămânând sub potențial. România are o piață uriașă în est – Rusia, cu care relațiile iarași sunt sub potențialul posibil. România are oportunitatea de a construi o relație excelentă cu Irakul. Ca un fir roșu observăm că în ciuda pozitionării excelente, a relațiilor bilaterale tradiționale și a avantajelor evidente, România ratează oportunități. Mai recent, în urma alegerilor prezidențiale din iunie a.c., Iranul are un nou lider- Hassan Rohani, evoluție care prefigurează o fereastră de oportunitate pentru normalizarea relațiilor cu Occidentul și care ar putea înlătura obstacolele politice din calea cooperării economice și ar lăsa loc de aranjamente reciproc avantajoase pe segmentul energetic.

Ce poate România să facă? România trebuie să mobilizeze toți experții pe energie pe care îi are, să își re-evalueze relațiiile cu țările din Orientul Mijlociu și să își constituie o diplomație energetică care poate răspunde provocărilor noilor realități geopolitice și economice. Asta se poate face numai prin eficientizarea și profesionalizarea administrației publice, revigorarea structurilor administrative prin infuzie de experți tineri, bine pregătiți. Noul Departament al Energiei din România are oportunitatea să schimbe situația, să creeze o celulă de analiză și planificare modernă, să colaboreze cu structurile independente (universități, institute, think tank-uri, ONG-uri) și să schimbe paradigma de funcționare instituțională de până acum. Fără o reformă autentică în zona funcționarilor publici, România va continua să fie depașită de situația pe teren, să reacționeze tardiv sau deloc, să fie deconectată, iar politica noastră economică va deveni un inventar al oportunităților ratate.